Il Convivio U cani Poesia e Dialetto
Luigi Caminiti

Nu jornu l’omu ti ittau n’ussittu
e tu ci dasti amuri scunfinatu,
tutt’amuri chi ci putevi dari.
Certu c’a ricumpensa fu cchiù ranni
di chiddu chi dall’omu ricivisti,
ma tu a ‘sti cosi non ci fai casu,
non fai quistioni i quantu e squantu.
A tia non t’interessa quantu custa
amari l’omu e farci cumpagnia.
Non si capisci comu pôi amarlu
puru se ti mattratta e ti ‘ncatina.
Forsi ci vidi cu to sestu senzu
preggi ‘mmucciati e meriti sigreti?
Quannu tu vardi ‘nstrisicu u patruni
cu dd’occhi limpidi, amurusi e duci
ci dici cosi chi nun sapi diri
mancu iddu cu tutt’i so paroli.
Quannu ritorna di locu luntanu
ci fai ‘na festa, ci sàuti attornu
ci ddicchi i mani e cerchi na carizza
che ti ripaga di tutti ddi jorna
chi ti pisaru, sulu, ‘nta tristizza.
L’affettu senza scopu chi ci porti
du tô patruni ti fa lu patruni.
Ccussì ttaccatu sì a la sô vita
chi a la toi non ci pensi affattu
E, s’iddu mori, tu non voi campari:
ti veni amuri puru pi la morti!
Si l’amicizia javi ‘na sô facci,
jò dicu chi javi propriu la toi
e puru l’occhi toi e i tô primuri.
Jò vidu o funnu dintr’e tô pupiddi,
riflessu chiaru, comu ‘nta nu specchiu,
mê frati veru divintatu cani.
Cummettu forsi piccatu, forsi no,
ma jò cridu chi un’anima ci ll’hai:
anima di cani, anima bedda!
E cridu puru chi sarìa cchiù giustu
Chi l’omu si chiamassi comu a tia
e tu inveci ‘omu’ com’a iddu.
Ma si pensu bonu, forsi sbagghiu,
picchì ‘nfangau troppu l’anima soi
‘sta bestia cu ddu jammi e na cucuzza.
Ci pirdirivi assai ‘nta lu canciu!
Scusimi tantu, forsi t’affinnìa,
megghiu lassamu i cosi comu stannu.